După opinia dr. John Bradshaw, autorul unei cărţi numite Cat Sense, pisica nu-şi vede stăpânul ca pe un părinte, ci ca pe o altă pisică, mult mai mare şi neameninţătoare.
Dr. Bradshaw, biolog în cadrul University of Bristol, Marea Britanie, a studiat timp de 30 de ani comportamentul pisicilor, iar cartea lui oferă noi perspective asupra felului în care pisicile interacţionează cu fiinţele umane.
Punctul de pornire al analizei sale îl constituie ideea că pisicile sunt încă animale sălbatice, chira dacă trăiesc pe lângă casa omului.
Spre deosebire de câini, care au fost domesticiţi şi crescuţi de către oameni în scopuri specifice, pisicile, în mare măsură, s-au domesticit singure. Când oamenii s-au sedentarizat şi au început să practice agricultura, pisicile s-au instalat şi ele în aşezările umane, pentru a vâna şoarecii şi şobolanii, care veneau atraşi de rezervele de alimente. Făcând acest lucru, pisicile au devenit, în ochii oamenilor, nişte animale utile şi plăcute, aşa că oamenii le-au ţinut pe lângă casele lor.
Cu toate acestea, pisicile au rămas relativ sălbatice; cele care trăiesc în case cu curte şi la ferme se împerechează, în foarte multe cazuri, cu exemplare sălbăticite, mai ales cu motani vagabonzi, ceea ce menţine caracterul „sălbatic” al speciei.
Prin urmare, interacţiunile pisicilor cu oamenii sunt dominate mai curând de instinct decât de comportamente învăţate.
Aşadar, deşi omul se consideră părintele pisicii, pisica nu-l vede aşa: ea îl vede ca pe o felină mai mare, prietenoasă, care îi oferă şi ei din porţia sa de mâncare.
Sursa: MNN